| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Toma Grigorieexist rezist exist rezist împreună cu rivalii mei scriitorii între filele acestui oraş cârcotaş al craiului al craiovei derivaţie posibilă de la polonezul kraj feudă istorică a craioveştilor olteni cioplesc un chip nu vreau să-l supăr pe dumnezeu statuile din parcul teatrului mă ignoră nu exist nici în afara agorei nici înlăuntru câteva priviri curioase mă iscodesc pe calea bucureşti la deambulare parcă l-am cunoaşte de undeva gâdilându-mi orgoliul mă strigă cuvintele dintre coperte nu mai pot face nimic pentru voi rivalii mei scriitorii au aceleaşi probleme (vorba unuia) tinerii se precipită să tipărească mai puţin tinerii nu ştiu cum să mai radieze toc toc toc firele de timp fâşie printre degete algele dansează în ritmul vieţii de sub umbrela meduzelor mă simt bine în burta balenei mele de la etajul III ascult împreună cu virgil mazilescu ce îşi spun pereţii când se-ntâlnesc la colţ tac tac tac cuvintele pe tasta computerului toc toc toc sandalele lui dumnezeu pe acoperişul lumii cavalcadele primăverii o dimineaţă de primăvară cade cu putere pe ulucii iernii o cascadă de fluturi verzi sechestraţi în muguri un dialog se înfiripă între pegaşii sângelui ursul dezmorţit în bârlogul din trup tu speli vasele cu zgomot de cavalcade în buricele degetelor acolo într-un ungher acolo de sub riduri de sub puzderia de aluniţe acolo stă ghemuit copilul cu genunchii la gură trăgând cămaşa pe ei în faţa porţii să-i ferească de muşcătura dimineţii cu soare puţin îl privesc cu toată duioşia de care sunt în stare nu las pe nimeni să-i atingă nici măcar un fir de păr mă retrag cu el în el ori de câte ori vreun nor îmi acoperă viaţa acolo în ungherul de sub riduri de sub puzderia de aluniţe mai e timp viaţa te invită la plimbare şi ce dacă poate e ultimul drum ea tot superbă rămâne cu pletele mângâind pământul te ia de braţ şi-ţi susură în ureche trăieşte clipa bucuria şi tristeţea sunt două feţe ale aceleiaşi medalii calcă pământul cu toată talpa chiar dacă mergi în vârful picioarelor tot nu vei trece neobservat de parce mai e oare timp să desăvârşeşti un chip care să-ţi semene ? o scară pentru tăcerea frunzei niciun zumzet nu e îndeajuns melcul trasează drumul oaselor cu paşii mari ai unui elefant orchestra verde intonează cântecul de greier simfonia lui estivală sparge timpanul furnicii un suflet pierdut cu tâmplele în palme scrutează fereastra din adânc caută o scară să coboare dincolo imposibilă reîntoarcere satul nu mă mai recunoaşte eu nu-l mai recunosc câinele casei orb mă salută cu coada cioantă e singurul căruia îi pasă mă privesc în oglinda ochilor bătrâni câte-o amintire vagă pe cerul lor albastru spălăcit nu mai avem voie să fim romantici realitatea dură îşi iţeşte capul de sub pălăria găurită a unei sperietori de ciori nu-mi pot reimagina copilăria în satul fără copii lacrimile strunite curg în interior crucile îşi feresc pozele de privirea plecatului un izvor de vagă energie străpunge tălpile desculţe pe malul lacului un peşte se zbate în cârlig îi redau libertatea sărutându-i solzii cu libertatea mea se joacă o libelulă pe oglinda vălurită clamând imposibila reîntoarcere |